Un pacient în stare critică, conștient și lucid, îi spune medicului că nu mai vrea să fie resuscitat dacă inima i se oprește. Medicul știe că această dorință este legitimă și umană. Dar în România, nu există nicio lege care să-l protejeze pe medic dacă o respectă – și nicio lege care să garanteze că dorința pacientului va fi respectată. Această situație nu este un caz excepțional: ea se repetă zilnic, în tăcere, în secțiile de terapie intensivă din întreaga țară. În Europa și SUA, DNR-urile sunt reglementate prin directive anticipate și protocoale clare, permițând pacienților să decidă asupra tratamentelor de sfârșit de viață, în timp ce medicii beneficiază de imunitate legală. România rămâne în urmă, lipsită de un cadru legislativ coerent, ceea ce duce la incertitudini etice și juridice.
